oda

Mircea,

esti un virus.

Razi, Mircea!

Parintele Gherman: „Care este scopul teologiei şi al vieţii creştine pe acest pământ frumos împodobit? Nu este dulceaţa morţii care încununează năzuinţele noastre pământeşti?”

Goin’ to Nowhereville, District Myself

lui Mircea, inspirat tardiv de Bukowski

Nu, n-am avut insomnie

as’ noapte,

mi-am dat doar intalnire cu mine

dupa ce

initial a trebuit

sa insel vigilenta sotiei

cu pretul unui somn de patru ore.

Asa ca m-am intalnit

cu mine pe la patru,

am discutat putin despre vreme,

despre succesul manevrei

cu somnul,

despre meciul de rugby Irlanda – Anglia,

despre ce tigari

o sa-mi cumpar maine.

L-am servit cu o dusca-doua de lapte

direct din bidon,

apoi s-a cracanat de ziua

si ne-am despartit grabiti,

el cu ale lui,

eu tarandu-ma sleit de lumina soarelui

inapoi in cutie.

 

In tramvai e ca si-n viata

In tramvai e ca si-n viata:

Te inghesui, te strecori,

Cand s-apuci un loc in fata,

Tocmai bine te cobori.

Consideratii intelectuale inactuale

Am citit, recent, un articol fabulos. Fabulos de gri, adica plin de adevaruri si de neadevaruri, de-a valma. Este vorba de articolul domnului Mircea Cartarescu, “Amurgul intelectualilor”.

Parafrazandu-l pe domnul Mircea Cartarescu, spun ca mi se pare halucinant faptul ca in ultimele decenii intelectualii au facut pasul inapoi, lasand societatile inainte. Este, intr-adevar, un simptom al democratizarii (culturii) ca revolutie permanenta. Din nefericire, intelectualii romani se supun unicei exigente de a produce periodic, la intervale egale de timp, opinii, indiferent daca acestea contin sau nu miez. Asemeni stirilor, indiferent de ora lor de difuzare.

Intelectualii romani continua sa scrie istoria unei frustrari eternizate in paradigma tradarii carturarilor. Chiar si atunci cand soarele propriei celebritati straluceste la amiaza, ei continua sa sufere de complexul stirilor de la ora 5, inteles ca unic mod de manifestare si recunoastere a viziunii lor politice (i.e. dedicata polis-ului). Desi se vor inactuali, adica cu un pas inaintea societatii, si anume mici titani care proiecteaza viziunea a ce va sa vie, esueaza lamentabil in apetitivul facultatii aristoteliene, dornici de o plenara recunoastere pe care in mod evident si, in acelasi timp, paradoxal, o au din plin in societatea romaneasca contemporana.

Magarul-filozof nietzschean face o figura buna pe langa intelectualii romani: el nu poate nici sa isi duca povara, dar nici nu o leapada. Intelectualulii romani nu cara nicio povara, dar clameaza patetic greutatea ei in piata publica. Este cu atat mai jenant cu cat ei nici macar nu pot fi acuzati de ipocrizie: se pare ca intelectualii romani cred sincer in povara lor… inexistenta.

Nu cred in common sense-ul natiunii romane (evit cuvintele “popor” si “populatie” datorita conotatiei lor negative), dar in acelasi timp ma intreb si eu de ce intelectualii romani nu mai sunt credibili in patria lor, cel putin la nivelul “angajarii social-politice” (caci nimeni nu ar nega voluptatea Nostalgiei). Parafrazandu-l in raspar, din nou, pe domnul Cartarescu, ma intreb de ce o anumita parte a intelectualitatii are o priza atat de mare la public. Raspunsul este trivial: sustin establishment-ul.

Aparent paradoxal, din acelasi motiv intelectualii sunt urati: nu doar ca au coborat din turnul de fildes, dar au jurat sa lipeasca afise electorale. Altfel zis, intelectualii romani nu au inteles ca, din momentul in care au inceput sa “activeze in social”, au inceput sa se supuna acelorasi legi ale desucheatei mode carora li s-au supus si muzicienii in voga in anii ’90. Bineinteles ca aceasta lege poate fi infirmata doar de o viziune a polis-ului capabila sa vada dincolo de indeletnicire prezente. Dar cine are curajul sa interpreteze Bach, rezistand tentatiei de a castiga editia curenta a Eurovision-ului?

Si chiar asa, de ce sunt intelectulii urati? Are sens aceasta intreabare? Nu prea, atata vreme cat nu au fost niciodata iubiti. Cel mult ne poate interesa, pe unii, “de ce suntem noi urati, acum?”. Si oare chiar nu ar fi bine daca intelectualii ar fi urati? Ar insemna ca sunt cu adevarat inactuali, ca poseda acea viziune care schimba si nu doar critica societati. Daca suntem nelinistiti ca intelectualii sunt urati prin “nebagare in seama”, pentru ca nu sunt invitati la emisiunile TV, inseamna ca am ratat in mod fundamental menirea intelectualului, coborandu-l, din nou, la rangul de stire. La rangul de Mehr-Nachricht.

Dar probabil ca aceasta confuzie se inscrie in seria “normala” a confuziilor mai cuprinzatoare, care crediteaza existenta vreodata a vreunui interes public pentru zona eroica a culturii – stiinta, filozofie, arta. Un credit acordat in numele postmodernismului si al democratizarii culturii, atat de blamate, culmea, la sfarsitul sofismului cultural din articolul sus-mentionat.

Cel mai mare pacat al intelectualilor romani este ca au transformat veritabila inactualitate a vizionarului, a deschizatorului de perspective aflat cu mult inaintea timpului sau, intr-o triviala inactualitate a intelectualului domestic si castrat care nu a mai aparut de cateva luni la televizor.

Mi-e rau de Bucuresti

Mi-e rau de baba de pe palier care mi-a furat covorasul de la intrare.

Mi-e rau de marlanul burtos de duminica care injura in 123 o femeie.

Mi-e rau de mosnegii iubitori de caini & pisici, dar uratori de oamenii.

Mi-e rau de tinerii iubitori de caini & pisici, care nu au un prieten / o prietena.

Mi-e rau de bucurestenii get-beget, adusi in capitala in anii ’50 de odiosii dej & ceausescu, dupa ce i-a trimis pe adevaratii domni la canal sau la 2 metri sub pamant.

Mi-e rau de taranii care spun „bai, tarane!”.

Mi-e rau de retardatii care spun „bai, moldovene!”.

Mi-e rau de primarii care ne fura.

Mi-e rau de prostii de pe forumurile ziarelor, majoritatea scriu din Bucuresti.

Mi-e rau de accentul tiganizat de Bucuresti.

Mi-e rau de securistul din jip.

Mi-e rau de manelistii „mobili”.

Mi-e rau de 331, pentru ca imi pune Radio Zu si sunt nevoit sa ascult o emisiune de cacat.

Mi-e rau de televizor si de emisiunile de stiri in care oameni din Bucuresti imi explica cum e viata.

Mi-e rau de tzoapele agresive si proaste de la TV.

Mi-e rau de vanzatoarea nesimtita de la supermarket, care a lucrat in comertul de stat.

Mi-e rau de prostul care-mi ridica stergatoarele tot timpul, nu pricepe ca nu e loc de parcare platit, ci primul venit, primul servit.

Mi-e rau de hotii care ridica masinile oamenilor.

Mi-e rau de hotii care ridica din masinile oamenilor.

Mi-e rau de maimutele care conduc automobile.

Mi-e rau de vecinul care-mi arunca mucurile de tigara pe pres.

Mi-e rau de raul altora.

Mi-e rau de Bucuresti.

Ne tragem din comunism, tovarasi

M-am apucat sa citesc “Confesiunile unui cafegiu”, o cartulie care mai degraba s-ar intitula “Confesiunile unui lucrator in comertul de stat”, pentru a descrie “plenar” si fara falsa modestie abilitatile, pregatirea si experienta autorului. Un prim amanunt interesant: Gheorghe Florescu afirma ca a refuzat colaborarea cu securitatea, in conditiile in care cei grei din comert erau activi acoperiti sau “pensionari”…

Este o carte pe care cu greu o poti citi cu detasare, de multe ori neputand sa faci abstractie ca, in ciuda “evenimentelor” din ultima parte a carierei sale, a trait intr-o lumea in care s-a integrat perfect si care celorlalti le “cauza”. O lume in care noi si parintii nostri nu puteam fi decat ceilalti. O lume in care traim si astazi.

Este cu siguranta e o carte-document, foarte utila istoricilor si celor care vor sa aiba o imagine completa a gradului de “penetrare” a securitatii in toate “ramurili” de activitate. Descrie cu lux de amanunte nu doar cum se fura si cum se faceau relatii, ci si biografiile unor oameni cu care a intrat in contact, dar cu care nu a fost amic…ciudat, nu?

Nu stiu de ce a laudat-o atat de mult mesterul Dan C. Mihailescu, dar stilul scriiturii imi pare slab: un limbaj de lemn, de organ si de partid, impanat cu mari vorbe de duh extrase din mahalaua bucuresteana, colportate si astazi, uneori sub alte forme, de asa-zisele VIP-uri. Un text probabil “polizat” de vreun editor de la Humanitas, care a mai scos esentele tari.

O biografie interesanta a unei figuri paradigmatice pentru anii comertului comunist. Un descurcaret care aspira la “lumea buna” a Bucurestilor, compusa, de-a valma, din scriitori, actori, peceristi, militieni si securisti. Un tip care a trait bine toata viata („trai pe vatrai”, cum se repeta obsesiv), mai putin cei trei ani in care a fost arestat, si care, iata, la 20 de ani de la lovilutie este din nou in fata, devine un celebru autor de best-seller (eu am cumparat editia a doua).

Tragi-comic, nu? Nu, tovarasi?